Asta se intreaba si Dan Puric in cartea cu acelasi nume. Cine suntem noi, cei care acceptam sa fim condusi de un Guvern fara sira spinarii? Cine suntem noi, cei care aplaudam la comanda la serbari inca de mici? Cine suntem noi, cei care le permitem altora sa isi impuna propriile idei in viata noastra? Si cine suntem noi, oamenii fara orizont si fara respect fata de sacrificiul generatiilor trecute? Dan Puric e pe alocuri nemilos. Dar cu mult stil si cu o exprimare care ne face sa ne intrebam daca noi stim de fapt sa citim si sa scriem. Pe mine m-a facut sa cobor privirea de rusine. Pentru ca nu fac mai nimic pentru a inlatura mizeria politicienilor care sugruma bucuria romanilor. Pentru ca mesajul meu nu e citit de atatia oameni pe cat mi-as dori. Si pentru ca sunt membru al unei generatii care rade grotesc in fata imposturii. Hahaim la auzul glumelor de meciuri aranjate din fotbal, trecem cu vederea captivitatea dreptului la libera exprimare pe care romanii din Vrancea, Bacau si Constanta, de exemplu l-au trait timp de multi ani. Si ciocnim paharele de sprit, sperand in mod naiv si absurd ca vor veni vremuri mai bune. Dar noi ce facem pentru asta? Aprindem lumanari la biserica si ne facem cruci. Apoi ne reluam barfele. Asta facem. Dan Puric crede in salvarea Suprema. Crede in Dumnezeu si Il vede drept unica sansa pentru atingerea libertatii. Pentru mine e clar ca are dreptate. Dar nu acea dreptate trambitata de multi dintre capii bisericii romanesti de azi. Fie ca sunteti sau nu de acord si aici functioneaza valizele de bani inaintea meciurilor. Sau dupa terminarea acestora… Dan Puric striga pur si simplu pentru raspandirea ideii unei Romanii libere. Eliberate de prejudecati, de frustrari, de lene si de superficialitate. A unei Romanii precum o nava care isi arunca balastul de la bord. Acest articol a fost publicat pe decembrie 20, 2008 at 8:23 am si e postata la Recenzii carti. Poti urmari raspunsurile acestei insemnari prin RSS 2.0 feed. Puteti lasa un raspuns, sau trackback from your own site.