Dar am gresit. O schimbare tot o schimbare e, oricat de mult ai incerca sa te minti sau sa minimalizezi situatia, si mie mi-a fost o frica de moarte de toate astea, asa ca m-am prefacut ca totul este oke si ca nimic important nu se intampla, decat o banala schimbare de decor. Dar nu este doar asta, pentru ca eu am venit in capitala cu niste visuri, sperante si dorinte, si in teama mea, nu le-am indeplinit. Asa ca am continuat sa cred in zane si feti-frumosi fara sa vad mai in fata, fara sa vad ca de fapt toata treaba e cam altfel, nu am vrut sa recunosc nimic din toate astea. Dar azi, cand am simtit mana aceea aproape protectoare pe umarul meu (care eram de fapt eu, de undeva din interior incurajandu-ma ca un prieten vechi) am putut sa vad ceea ce trebuia, am dat jos valul pe care mi l-am pus singura si mi-am spus: Vacanta e gata, e timpul sa trecem la treaba, sa facem ceea ce stim mai bine! si toate aceste ganduri si dorinte renascute din propria cenusa mi-au dat forta, m-au incurajat sa caut in mine si sa ii las pe ceilalti sa traiasca, mi-au deschis ochii. Doar gasindu-mi pacea interioara pot fi fericita si multumita, nu mai e nevoie sa o caut in ceilalti, sa ma sprijin de ei si atunci cand pleaca toata lumea mea sa fie un dezastru, o cadere continua. Ps: probabil ca va intrebati de ce nu am tinut toate astea pt mine, de ce le-am facut publice. Well, am si un raspuns: pentru ca nu vreau ca maine sa ma razgandesc, nu vreau ca maine sa nu ma mai pot privi in oglinda, ci sa tin capul sus si sa dau piept cu problemele, cu viata mea si mai ales… CU MINE! Voi ce credeti?
Despre mine sau Cautarea de sine.
Cand m-am intors de la facultate, pe drumul de la Victoriei si pana in camin am avut timp sa ma gandesc la toate probleme mele, la criza in care ma aflu. In afara de faptul ca viata mea personala a ajuns in dezastru care nu stiu cum o sa se termine, ca viata mea sociala e la pamant, nici cu viata profesionala nu sunt mai bine. Am trecut in revista tot anul acesta, plin de deziluzii si regrete, plin de amaraciunea chestiilor pe care le-am dorit si nu s-au implinit, singuratatea ca factor predominant al tristetii acestui an. Dar nu aici voiam sa ajung. Ideea e ca nu am reusit sa fac prea mult din tot ce mi-am propus. In timp ce nasu se inrosea de la frig ca un morcov, in mine sufletul ardea, mintea incerca sa ajunga acolo unde nu a mai patruns si s-a ridicat o intrebare, pe care o auzeam in mine, soptita de buzele mele, dar parca ar fi fost cineva pe care cunosteam vag, cineva care ma tinea de umar rostind odata cu mine: Ce iti doresti cu adevarat Ioana? Oare chiar am ramas fara speranta? Nu cred. Ce se intampla cu tine? Unde iti e forta? Mereu aman lucrurile de teama ca nu voi reusi, dar asta seara am realizat ca totul sta in puterea mea. Ca totul tine de mine si de nimeni altcineva, ca eu sunt motorul propriei vieti si ca ar fi cazul sa il pornesc daca nu mai vreau sa raman la acelasi semafor. Cred ca asta e momentul din viata in care incepi sa iti pui intrebari, sa te gandesti ce vrei de la viata ta si trebuie sa descopar ce imi doresc. Trebuie sa ma descopar pe mine. Cred ca asta e toata ideea, nu? Sa descopar in mine ceea ce cu adevarat conteaza, ceea ce imi trebuie. Am sustinut sus si tare ca nu m-a coplesit capitala, schimbarile si toate chestiile ce vin odata cu asta. Dar am gresit. O schimbare tot o schimbare e, oricat de mult ai incerca sa te minti sau sa minimalizezi situatia, si mie mi-a fost o frica de moarte de toate astea, asa ca m-am prefacut ca totul este oke si ca nimic important nu se intampla, decat o banala schimbare de decor. Dar nu este doar asta, pentru ca eu am venit in capitala cu niste visuri, sperante si dorinte, si in teama mea, nu le-am indeplinit. Asa ca am continuat sa cred in zane si feti-frumosi fara sa vad mai in fata, fara sa vad ca de fapt toata treaba e cam altfel, nu am vrut sa recunosc nimic din toate astea. Dar azi, cand am simtit mana aceea aproape protectoare pe umarul meu (care eram de fapt eu, de undeva din interior incurajandu-ma ca un prieten vechi) am putut sa vad ceea ce trebuia, am dat jos valul pe care mi l-am pus singura si mi-am spus: Vacanta e gata, e timpul sa trecem la treaba, sa facem ceea ce stim mai bine! si toate aceste ganduri si dorinte renascute din propria cenusa mi-au dat forta, m-au incurajat sa caut in mine si sa ii las pe ceilalti sa traiasca, mi-au deschis ochii. Doar gasindu-mi pacea interioara pot fi fericita si multumita, nu mai e nevoie sa o caut in ceilalti, sa ma sprijin de ei si atunci cand pleaca toata lumea mea sa fie un dezastru, o cadere continua. Ps: probabil ca va intrebati de ce nu am tinut toate astea pt mine, de ce le-am facut publice. Well, am si un raspuns: pentru ca nu vreau ca maine sa ma razgandesc, nu vreau ca maine sa nu ma mai pot privi in oglinda, ci sa tin capul sus si sa dau piept cu problemele, cu viata mea si mai ales… CU MINE! Voi ce credeti?
Dar am gresit. O schimbare tot o schimbare e, oricat de mult ai incerca sa te minti sau sa minimalizezi situatia, si mie mi-a fost o frica de moarte de toate astea, asa ca m-am prefacut ca totul este oke si ca nimic important nu se intampla, decat o banala schimbare de decor. Dar nu este doar asta, pentru ca eu am venit in capitala cu niste visuri, sperante si dorinte, si in teama mea, nu le-am indeplinit. Asa ca am continuat sa cred in zane si feti-frumosi fara sa vad mai in fata, fara sa vad ca de fapt toata treaba e cam altfel, nu am vrut sa recunosc nimic din toate astea. Dar azi, cand am simtit mana aceea aproape protectoare pe umarul meu (care eram de fapt eu, de undeva din interior incurajandu-ma ca un prieten vechi) am putut sa vad ceea ce trebuia, am dat jos valul pe care mi l-am pus singura si mi-am spus: Vacanta e gata, e timpul sa trecem la treaba, sa facem ceea ce stim mai bine! si toate aceste ganduri si dorinte renascute din propria cenusa mi-au dat forta, m-au incurajat sa caut in mine si sa ii las pe ceilalti sa traiasca, mi-au deschis ochii. Doar gasindu-mi pacea interioara pot fi fericita si multumita, nu mai e nevoie sa o caut in ceilalti, sa ma sprijin de ei si atunci cand pleaca toata lumea mea sa fie un dezastru, o cadere continua. Ps: probabil ca va intrebati de ce nu am tinut toate astea pt mine, de ce le-am facut publice. Well, am si un raspuns: pentru ca nu vreau ca maine sa ma razgandesc, nu vreau ca maine sa nu ma mai pot privi in oglinda, ci sa tin capul sus si sa dau piept cu problemele, cu viata mea si mai ales… CU MINE! Voi ce credeti?