Acum cateva zile ma botezam intr-o mare de fum si corpuri, aruncand pe valuri de transpiratie intreaga frustrare in ritmuri de percutie. Nu mai era acolo, in mine, nici ziua ei de nastere pe care astazi si-a serbat-o in alte constelatii decat mi-am imaginat-o acum o luna. Nu era nimeni si totusi atat de multi. Un ciot rupea insa calmul apei din fata mea - o stanca stralucitoare ce se ridica dintre valuri, ca din fundul amintirilor mele. Una dintre stancile pe care incerci sa le acoperi de fiecare data cand golful inimii se umpla cu alte ape. De cand m-a batut pe umar - "Auzi, nu stii cumva cum se ajunge pe Cetate?" - am pastrat-o in mine ca pe un mister de neelucidat, imbracand-o cand intr-o stima amicala, cand depasind limita bunului simt si calcand prietenia noastra in picioare facandu-mi imaginar de cap cu ea, in patul ei, care nici macar nu stiu cum arata. Nici acum nu stiu ce culoare are parul ei in realitate, il vad mereu in flacari - felii intregi de foc ce ii aluneca pe urechi. Sa dau cu mana peste el, sa il sting. Asta ar fi o certitudine a existentei unei relatii de care ma indoiesc uneori. Ar fi o basica in palma , care ar demostra ca fata cu nume de fecioara chiar exista. Data trecuta nu am zis mai nimic - ma fascina; de data asta am schimbat trei vorbe - m-a intimidat pana si inutilitatea clipei.