Cand eram pusti de liceu citeam aproape numai poezie. Mi-aduc aminte ca pana si in pauze, pe cand colegii mei mergeau la toaleta sa mai traga o tigare, sau faceau curte fetelor, sau discutau despre muzica, eu ieseam din curtea liceului si-o luam pe stradutele din preajma, intre care frumoasa strada a Toamnei, cu un volum de versuri in maini, din care citeam cu pasiune. Ce-or fi zis trecatorii despre mine? Cred ca exact ce ziceau si colegii mei: un dus cu pluta… (…) Azi insa nu mai citesc asa, pe stada. Mai citesc de plictiseala, in lungile drumuri cu troleibuzul prin oras, cand cotrobai in geanta si scot una dintre cartile pregatite pentru cursurile de la facultate. (…)un lucru mai vreau sa spun: ca niciodata, niciodata nu mi-e cineva mai drag ca o fata sau un baiat pe care-i mai vad uneori, citind un volumas de poezie. Nimic nu mi se pare, in lumea asta urata, mai miscator, mai adevarat si mai miraculos. Sunt momentele in care nu regret ca am fost si eu, candva, in Arcadia.* Randurile lui Mircea Cartarescu mi-au amintit de perioada facultatii. Mergeam cu metroul si eram nevoita sa schimb trenul la Dristor. N-a fost o zi in care sa nu am cu mine o carte. Citeam in metrou, citeam asteptand metroul, citeam intre cursuri, citeam uneori chiar si in timpul cursurilor. Eram dependenta de carti. Insa niciodata, dar niciodata nu cred sa fi luat cu mine un volum de poezie. Niciodata n-am citit poezie asa cum am citit un roman, un volum de nuvele sau de critica: cap-coada, oriunde. Poezia am trait-o si-am simtit-o ca pe un leac sufletesc de care nu trebuie sa abuzezi intr-o singura zi. Cu cat imi placea mai mult un poet, cu atat ii imparteam poezia in doze mici, de care sa ma bucur mai multa vreme, pe care sa il citesc si recitesc cu bucurie, fara sa risc banalizarea sau plictisul. N-am avut niciodata dorinta de-a ii epuiza poezia , de-a citit absolut tot ce-a scris, de-a spune: gata, am citit tot ce-a scris poetul X. Caci n-am intalnit pana acum niciun poet a carui poezie sa o apreciez in totalitatea ei. S-o apreciez pana la ultimul cuvant. Simteam ca poezia nu se poate citi oriunde si oricum. Ca poezia este o munca a sufletului asa cum este si rugaciunea. Si tocmai de aceea nu poate fi traita decat in intimitate. De-atata admiratie, intr-o zi… mi-am dat seama ca parasisem poezia de luni intregi, fara sa-i simt lipsa. Se pare ca gresisem drumul. *(Farmecul discret al poeziei, din vol. pururi tinar, infasurat in pixeli)